La mulți ani, Alexandro.

Ești mișto așa cum ești, nu mai visa la fantasme instamagorice.

Am o oarecare invidie pe un anumit tip de om. Genul ăla fermecător și politicos din cale-afară, care știe mereu ce cuvinte să scoată pe gură, care știe cum să balanseze elegant modul în care se prezintă, care știe fie diplomat cu oamenii pe care nu-i place (ba chiar mai mult, să-i aducă de partea lui și să obțină beneficii din cooperarea cu ei). Am două personaje în minte la care mă refer când scriu și sunt genul de oameni despre care nimeni din jurul meu nu ar avea ce să spună vreun cuvânt de rău. De la mine se vede că reușesc cumva să obțină orice prin farmecul ăsta al lor și că modul lor de a se comporta în lume îi face pe ceilalți să se simtă bine în preajma lor.

Invidia mea pentru ele vine din faptul că eu simt despre mine că sunt exact opusul: pe fața mea se citește de la un kilometru când nu îmi place ceva - chiar dacă acel „ceva” e o persoană. Nu știu să mă fac plăcută - ci se întâmplă să mă placă o categorie de oameni care rezonează intens cu mine - dar nu știu să „intru pe sub pielea oamenilor”. Nu știu să fiu polificoasă (deși îmi doresc asta), ba sunt de-a dreptul blunt și zic lucrurile prea direct în față, ceea ce aproape mereu supără, pentru că n-am nici diplomația de a le zice mai elegant (lucrez și la asta). Mai mult decât atât, sunt socially awkward, am avut ani de zile în care dacă nu vorbeam despre muncă nu aveam despre ce altceva ce să vorbesc. De-a lungul anilor am făcut tot felul de gafe din-astea sociale pentru care mă pedepsesc și mi-e greu să mă iert pentru ele, deși înțeleg că mediul din care vin n-avea cum să scoată un specimen mai puțin awkward decât sunt eu.

Și atunci când îmi apar în feed tot felul de personaje pe care eu le încadrez în categoria de mai sus, parcă visez la beneficiile pe care mi se pare că ele le au. Mi-aș dori și eu să fiu atât de politically correct, să fiu și eu atât de elegantă, să fie mai ușor să interacționeze oamenii cu mine, să nu fiu totuși mereu o carte deschisă și să mă simt mai acceptată și primită în lume.

Astăzi este ziua mea. M-am inspirat de la Gabi care de ziua lui a trimis un newsletter cu urări pentru el.

Așa că astăzi, când împlinesc 37 de ani, îmi doresc să fiu mai puțin invidioasă pe aceste personaje și să-mi găsesc loc și compasiune să mă iubesc în întregime. Adică să accept toate părțile mele cu plusurile și minusurile cu care vin la pachet (știu că vin cu ambele în egală măsură). Îmi doresc să ajung să îmi placă de mine atunci când mă uit în oglindă. Îmi doresc să ajung să fiu la fel de blândă cu mine pe cât reușesc să fiu cu alții.

Îmi doresc să ajung să văd doar adevărul din mine, chiar dacă adevărul ăsta pune în lumină și mai mult acel -100 de la care am pornit și constatarea, tristă, că sunt abia pe la -75 și mai am mult să depășesc oamenii care au pornit de la 0. Îmi doresc, pentru mine, să pot accepta adevărul din fața mea și să pot să trăiesc în pace. Atât.

La mulți ani, Alexandro. Ești mișto așa cum ești, nu mai visa la fantasme instamagorice.