Discussion about this post

User's avatar
Ank Alexandrescu's avatar

uff.. nu ești deloc nebună, dar câtă suferință.. îmi pare tare rău. Imaginea copilașului de 2-3 ani respins și abandonat de părinte, urlând probabil și strigând după mamă, este sfâșietoare. Niciun copil nu ar trebui să treacă prin asta. Cred că cel mai dureros îmi pare că părintele adult nu este capabil de auto-analiză, de înțelegere a răului făcut, de regret, de a cere iertare. Rămâne ancorat în defensivă și în credința că a acționat cu bună credință și pentru binele copilului, refuzând să accepte orice altă perspectivă.

Îmi aduc perfect aminte prima carte de parenting pe care am citit-o. Unul din mesajele repetate insistent era că părinții noștri au făcut ce au putut, cât de bine au putut, cu informațiile și instrumentele pe care le aveau la dispoziție. M-a înfuriat la început chestia asta. Ar fi trebuit să știe mai bine. Dar nici părințeala asta nu vine cu manual (și nu toți suntem făcuți, nu toți ar trebui să fim părinți) și faci multe greșeli, unele mai grave, altele mai puțin grave. Dacă măcar ar ajunge să înțeleagă și să accepte ce au făcut greșit, dacă ar valida trăirile copilului, dacă ar încerca să repare, să construiască altfel...

Neputința, furia, pot fi copleșitoare, chiar și atunci când ai capacitatea să înțelegi ce se întâmplă, nu știi ce să faci cu așteptările de cogniție despre care vorbești.. nici nu știi când pierzi controlul și dai în niște comportamente absurde, de neînțeles..

Expand full comment
Sonia Sortan's avatar

Când am citit partea cu picamărul efectiv am simțit aceeași stare… Ai grijă de tine, Alexandra 🫂

Expand full comment
4 more comments...

No posts