Punct și de la capăt

Cred că aveam undeva între 2 și 3 ani. Îmi dau seama din modul în care îmi amintesc ușa de la intrare. Priveam în sus suprafața enormă de lemn și nu cred că reușeam să ating clanța. Plângeam în hohote și nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla. Aveam în mâini două sacoșe mari, pe care abia dovedeam să le țin. Erau puse în ele toate hăinuțele mele și ce jucării aveam. Maică-mea mă scosese din casă și mă încuiase afară - pentru că eram dezordonată și pentru că nu mâncam (subiectele pentru care tot timpul mi-am luat bătaie - cu ochii de adult văd că nu eram nici dezordonată și dezechilibrele mele alimentare erau o consecință a mediului, dar ăsta e subiect de alt newsletter).

Mintea mea nu percepe real ce s-a întâmplat atunci și amintirile mele sunt vagi. Dar corpul meu știe foarte bine senzația aceea de șoc, teroare și stres. Mă trezesc în 90% din dimineți cu ea. Cel mai bine țin minte de atunci confuzia și lipsa de sens, ceața aia mentală, senzația de panică profundă, disocierea. Ce știe să facă un copil de 2-3 ani dacă-l scoți afară din casă spunându-i că nu îl mai primești niciodată înapoi? Ce poate să priceapă din toată experiența asta și ce lecție de viață poate să fie pentru un copil care nu a învățat nici bine să meargă? Am reușit să urc niște scări (bine că nu am ieșit din scara de bloc) până la următoarele două etaje, unde o vecină a ieșit din cauza țipetelor mele și m-a primit la ea în casă. Asta e toată amintirea mea din rațiune. În corp și în sistemul meu limbic, Dumnezeu știe ce s-a scris (și eu, uneori).

85% din creierul unui copil se formează în primii 3 ani. Restul se termină în dezvoltare până la 26. Practic putem spune că avem cortextul frontal (cel responsabil cu cogniția și memoria explicită) dezvoltat abia după 26. Mama mea, atunci când m-a scos din casă cu cele două sacoșe, probabil și ea într-un episod de flashback emoțional, avea așteptarea ca eu să am cogniție la 3 și eu să primesc cu bine această „lecție de viață”. Ce nu știa ea atunci, e că toate experiențele astea terorizante (am o tolbă plină de amintiri din zona asta) pe care mi le servea, aveau să scrie în sistemul meu limbic pentru totdeauna și aveau să mă bântuie în fiecare zi. Amintirile astea stau bine în memoria implicită, la care nu avem acces prin rațiune.

Cei 15 ani de terapie mă ajută să integrez rațional ce s-a întâmplat. În rest, o mare parte din corpul meu e lipsit de „educație”. Sunt ca un câine fără laț, care continuă să stea în jurul căsuței sale din lemn de frica bătăii pe care o primește dacă pleacă. Lanțul nu mai e acolo, dar corpul meu încă nu poate să iasă din îngheț. Simt teroare și panică atunci când mă aștept mai puțin. Alaltăieri am simțit-o când au lucrat meșterii în fața casei un canal și tremura toată casa de la picamer. Ieri am simțit-o când partenerul meu de viață a plecat din casă după un conflict - avea nevoie de spațiu, însă eu simțeam doar abandonul, Alexandra mică se uita iar la ușa aceea enormă care se închidea.

Aceste „amygdala hijacking” cum le descrie Pete Walker în cartea lui despre CPTSD sunt la ordinea zilei pentru mine și nu am (încă) un control când apar. Au devenit mai manageable (cu terapie vorbită și alte tipuri de terapie) și măcar acum le identific (in my 20s astea se întâmplau fără ca eu să-mi dau seama) și pe unele reușesc să le conțin. Altele, mă iau ca un val puternic și mă poartă unde vor ele.

Nu am vorbit niciodată despre asta pentru că mi-a fost frică că o să mi se zică că sunt nebună. Nu am avut un martor empatic pentru ce mi s-a întâmplat și cel mai probabil dacă ar ajunge emailul ăsta la maică-mea probabil ar minți și ar spune că exagerez sau „uit de unde am plecat” sau „abia aștept să ai copii ca să simți și tu ce am simțit eu” sau „caută psihologi care au mamă și tată” (cum mi-a scris săptămâna trecută în mesaje). Durerea de a nu fi crezut atunci când te doare ceva atât de profund și de terorizant, care îți afectează viața de zi cu zi, relațiile, visele, prezentul și viitorul, e inimaginabilă, nu o doresc nimănui.

Dar eu, începând de astăzi, nu mai tac. Și mă cred eu pe mine, că ceea ce port, deși e invizibil pentru ceilalți, mă doare. Durerea mea există și e reală. O să vorbesc despre adevărul meu, așa cum se simte de la mine. Și cine vrea să asculte, să asculte, cine nu, să mă trateze ca o nebună în continuare.

La masa mea nu mai stă decât cine mă crede. Punct și de la capăt.